In anumite perioade mai putin fericite ale vietii mele mi-am pus intrebarea ce ne facem daca ne uram pe noi insine? Inlocuind verbul, dintr-o data porunca biblica dobandeste o valenta care ar trebui sa ne sperie… Fiind cuprinsi de ura si dispret fata de propria persoana, am putea oare sa ii iubim pe cei de langa noi ? As inclina sa cred ca nu. Vom fi mereu tentati sa il judecam pe aproapele nostru prin prisma propriilor noastre defecte, ii vom cere inconstient sa fie perfect pentru ca noi nu suntem si nu ne consideram demni de iubire. Iar cum nimeni nu e perfect, nu vom fi capabili nici sa iubim. “Probabil adevarata nefericire nu e sa nu fii iubit, ci sa nu poti iubi” (Caminante). Pe de alta parte, iubirea de sine ridicata la rangul de egocentrism ne va duce si mai repede la acelasi rezultat. Ne vom indragi prea mult ca sa mai aiba loc altcineva in sufletul nostru. Vom trai golul, cu ideea plinatatii.
De aceea, as spune ca pentru a putea iubi, avem nevoie uneori sa ne contemplam desertaciunea interioara, este un pas necesar, cu conditia sa invatam din aceasta experienta si sa nu ne lasam inghititi de ea. “Pustiul m-a făcut să înţeleg că nu sunt destul de puternic pentru a nu iubi pe nimeni” (Viata pe un peron). Daca ajungem in acest punct, vor fi momente cand ne vom simti foarte vulnerabili si vom resimtii dureros de acut absenta iubirii in viata noastra. Vom cauta aproape disperati insa mai mult sa cerem in loc sa oferim, iar lucrurile s-ar putea lasa asteptate: “Lucrurile pe care le-am dorit eu, nu le-am putut obţine niciodată cerându-le sau luptându-mă pentru ele. Cum poţi să lupţi pentru tandreţe? Sau pentru duioşie? Cel mult poţi să le aştepţi” (Viata pe un peron).
Nu va fi insa momentul cel mai propice pentru asteptare. Vom simti poate nevoia mai mult decat oricand de anumiti “seducatori” care sa ne ridice din golul interior si sa ne iubeasca neconditionat, pentru a putea incepe sa ne iubim pe noi insine si pe cei din jurul nostru. “Cred că dragostea ne ridică în propriii noştri ochi. Şi cât de mult ai vrea să fii aşa cum te vede celălalt! Ai dori, şi chiar încerci, să micşorezi distanţa dintre ceea ce ştii că eşti în realitate şi ceea ce intuieşti că vede în tine cel pe care-l iubeşti” (Autoportet intr-o oglinda sparta). Poate vom avea norocul sa existe acesti “seducatori” sau poate ca nu…
Foarte usor vom fi tentati sa inchidem din nou fereastra la primul esec si vom putea sa ne gasim in mod facil zeci de motive care sa ne indreptateasca sa facem acest lucru. Vom crede ca ne autoprotejam, dar nu vom reusi decat sa indepartam toate lucrurile frumoase din viata noastra si sa nu le facem loc la cele care poate ne cauta, dar noi nu suntem pregatiti sa le vedem: “Sunt drumuri ce ne caută demult. Si-ajung la noi cand noi suntem plecati. În cautarea lor pe alte drumuri ” (O.Paler – Definita nenorocului). Sunt convins ca daca nu ne racim sufletul si il pastram deschis, aceste lucruri vor veni intr-o forma sau alta, poate nu neaparat in cea in care ne asteptam: „Nu dispretui lucrurile mici; o lumanare poate face oricand ceea ce nu poate face soarele niciodata: sa lumineze in intuneric” (Scrisori imaginare).
Dupa un proces de introspectie interioara, cred ca omul trebuie sa isi inteleaga, sa-si accepte si sa-si ierte mai intai propriile neputinte si limite pentru a fi capabil sa poata sa il iubeasca pe cel de langa el fara sa incerce sa il judece. Si atunci va putea nu numai sa ceara, ci sa si ofere mai intai, chiar daca poate se simte secatuit si crede ca nu mai poate sau nu mai are ce oferi “Daruind lumina pe care nu o ai, o vei dobandi si tu” (N. Steinhardt – Daruind vei dobandi). Abia atunci cred ca vom fi pregatiti sa intelegem si sa primim in noi cel mai important adevar, indiferent de forma pe care o va imbraca el: “Am avut norocul să aflu că dragostea este unicul adevăr important şi absolut, într-o viaţă care nu ne dă decât daruri relative. Şi n-am fost ipocrit. Am iubit şi eu” (Convorbiri cu Octavian Paler).
“Iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti“ poate parea o iluzie care stareste de multe ori ironii sau zambete, dar eu cred in puterea acestor cuvinte. Pentru ca, asa cum spune Octavian Paler “A iubi înseamnă, poate, a lumina partea cea mai frumoasă din noi” (Scrisori imaginare). Mai mult ca sigur ca nu ne vom putea ridica la inaltimea lor decat de putine ori… Totusi, mai cred ca de cele mai multe ori complicam lucrurile, renuntam din start pentru ca ni se pare o utopie irealizabila si uitam ca poate fi indeplinita cu pasi mici, la indemana fiecaruia dintre noi: “Invatati sa lasati pe chipul vostru sa infloreasca un zambet. Este darul pe care-l oferiti aproapelui, este darul pe care-l oferiti intregului Univers!”.
Articol publicat de Alex pe: http://octavianpaler.ro
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Trimiteți un comentariu