<strong>Fragmente dintr-un viitor roman</strong>

Fragmente dintr-un viitor ROMAN

Călcam pe un superb covor natural, garnisit cu flori şi arbuşti, din care se degaja o miasmă ce aducea a sfinţenie. Aveam sentimentul că sunt urmărit îndeaproape de cineva care avea să mi se adreseze din clipă-n clipă şi care încerca să mă ridice-n sus, deasupra norilor străvezii de vată, ce-mi mângâiau aproape imperceptibil urechile; mă simţeam mai aproape de Dumnezeu. Aflat într-o stare de uşoară ameţeală, amestecată cu senzaţia de somn, am realizat că mi s-a transmis telepatic să mă gândesc la tot ce am greşit în viaţă şi să reflectez. Este timpul, mi-am zis, să-mi reanalizez viaţa!.
Într-un târziu, m-am lăsat furat de dulcea toropeală ce mă cuprinsese şi, când eram la graniţa dintre vis şi realitate, am simţit cum alunec uşor, pe o pantă lină, întins pe un pat suspendat de un cablu de teleferic al cărui capăt se pierdea în perspectivă. M-am trezit cu puţin timp înainte de asfinţitul soarelui, cu senzaţia că, de acum încolo, trebuie să-mi reconsider principiile după care îmi voi conduce viaţa şi că trebuie să mă grăbesc pentru a recupera timpul pierdut. De atunci îmi tot revine în minte ideea că noi, oamenii, nu ştim să extragem din realitate esenţa vieţii, că “ne irosim” în van; trebuie să ne bazăm pe principiile ce respectă poruncile sfinte, pentru a nu încălca armonia divină.
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Atunci când sunt impresionat de gestul nobil al cuiva sau când am parte de o mare bucurie simt cum se eliberează în mine o energie divină, ce-mi induce un optimism fără margini şi o poftă nebună de viaţă. În acele momente simt cum îmi dispare orice urmă de suferinţă fizică sau sufletească. Aşa se explică, probabil, faptul că unele persoane, ce cred în Dumnezeu şi îşi doresc cu intensitate să trăiască, se vindecă de boli incurabile.
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Cred cu tărie în Legea echilibrului universal şi multiplu(pe care o mai putem denumi, într-un mod simplificator, dar cu riscul de a nu-i pune în evidenţă toate valenţele, Legea compensaţiei!); universal, în sensul că toţi, fără excepţie, suntem supuşi acesteia şi multiplu pentru că ea se manifestă în toate planurile: material, spiritual, sentimental, al realizării în viaţă, etc., toate acestea fiind într-o totală interdependenţă. Astfel se face că cel bogat ce-şi doreşte copii nu-i poate avea, sau nu are parte de fericire, de mulţumire sufletească, cel frumos este lipsit de nobleţe, cel urât este deştept şi posedă o mare frumuseţe sufletească, cel sărac este – culmea – darnic, cel prea năpăstuit este plin de har dumnezeiesc. Cred că cei ce au ajuns bogaţi, indiferent în ce mod, pot, şi trebuie, să-şi mai răscumpere din această vină, numai prin fapte de milostenie, îndreptate spre cei ce nu mai reuşesc prin forţe proprii, să-şi asigure acel minimum necesar pentru supravieţuire sau să treacă peste alte necazuri cu care viaţa îi pune, nu de puţine ori, la grea încercare. Din punctul meu de vedere, este o mare fericire să poţi să-i ajuţi pe cei aflaţi în suferinţă, în nevoi sau în foame, fericire mai mare chiar decât aceea de a fi bogat. Nu de puţine ori am întânlit oameni cu o foarte bună situaţie materială, dar care-mi spuneau că nu au nici o mulţumire sufletească, că au parte numai de necazuri, pe scurt, că nu sunt deloc fericiţi şi că ar da orice să se mai bucure de fericirea de altădată. Dragii mei, voi cei ce citiţi aceste rânduri, acestora le-am răspuns că nimic din lumea asta nu este întâmplător, că trebuie să fie milostivi cu cei ce nu mai au puterea să lupte cu viaţa şi să nu se considere nici o clipă superiori lor, doar pentru că, azi, sunt mai avuţi decât ei. Roata vieţii se învârte şi nu ştim niciodată ce ne aşteaptă, nici nu ne imaginăm cum, într-o zi, ajungem bolnavi, sau să nu mai avem nimic şi pe nimeni, să nu mai avem nici unde dormi, să ajungem la mila altora. De aceea, luaţi aminte, când treceţi pe lângă un amărât, ajutaţi-l, chiar dacă, din ruşine, din mândrie sau din lehamite, nu vă cere nimic!
Nu pot să-i înţeleg pe toţi acei ce pun mai presus de orice partea materială a vieţii, neînsoţită de nici o clipă de duh, de sfinţenie. Doamne, cum nu se gândesc că, aşa trăind, totul este deşertăciune, că numai protejaţi de Dumnezeu nu ne vom rătăci în labirintul complicat al universului. Avem nevoie de bunătate sufletească, de nobleţe, de solidaritate, de iubire, mai ales de iubire, pentru a ne putea bucura de protecţia divină. Să nu uităm că Dumnezeu înseamnă, mai înainte de toate , IUBIRE !
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Am întânlit odată un om ce m-a impresionat profund: avea inima uşoară, era eliberat complet şi definitiv de dorinţa de înavuţire. Se simţea acest lucru cu evidenţă pe chipul său, preocupările sale fiind exclusiv de natură spirituală, parcă descoperise ESENŢA şi ADEVĂRATUL SENS AL VIEŢII şi privea cu detaşare spre noi toţi ceilalţi, abia schiţând un zâmbet în colţul gurii.
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Când voi pleca din această lume, voi fi oare uşurat, fericit…? Spun unii că este grea trecerea “dincolo”, că greu e să sorbi al morţii pahar. Poate că este adevărat acest lucru dar cred că este mai greu să lupţi aici, pe pământ. Viaţa pe acest pământ seamănă cu a unui viespar sau a unui roi, în care fiecare se îndeasă să ocupe locul mai cald, prin ce mijloace şi cu ce preţ, nu contează… .După ce trec anii, şi trec, te-ntrebi dacă e mai bine să visezi cu ochii deschişi…, te-ntrebi dacă fiece om îşi are un destin sau soarta şi-o face omul cu mâna lui. Răspunsul corect este greu de dat, dar să crezi în destin e mai comod pentru că eşti astfel scutit de propria-ţi judecată.
Ce ciudat e să credem, să simţim, că viaţa e lungă, când ea nu e, de fapt, la scara universului, decât licărirea unei stele. După plecarea din această lume rămâne doar amintirea persoanei noastre…, până şi aceasta fiind topită de timpul infinit, nemilos. Persistă o vreme mai îndelungată doar faptele noastre, ceea ce am lăsat în urma noastră în plan material dar, mai ales, în plan spiritual…şi, totuşi…,în perspectiva infinită a timpului, nimic nu va mai aminti de noi, cei ce am trecut prin această lume. Ni se tulbură minţile la acest gând şi nu ne rămâne atunci, pentru echilibrul nostru interior, decât să credem, să ne agăţăm cu disperare, de ideea că există, că trebuie să existe, o viaţă “de apoi” , unde ne vom întânli, pentru bilanţ şi pentru realizarea echilibrului universal şi multiplu.
Poate că sufletele ce părăsesc trupul se întorc într-un mediu iniţial, viaţa pe pământ nefiind altceva decât un stagiu, un examen, care îţi plasează apoi sufletul acolo unde merită. Sau poate o parte din ele se reîntorc în viaţa pământeană, purtate de un alt trup.(Dacă acest lucru este cerut de legea echilibrului universal şi multiplu). E posibil ca cei plecaţi, să plutească, fără greutate, deasupra noastră, să vadă în fiecare clipă ce facem, mirându-se de atâta complicaţie, când totul e simplu şi neînţelegând cum şi ei , la rândul lor, au trecut în acelaşi mod prin viaţa pământeană.
Unde oare trebuie să ne căutăm fericirea (dacă ea există), în planul material, în planul spiritual, sau…? Se poate întâmpla ca existenţa ei, potenţială sau reală, să nu aibă nici o importanţă, şi atunci pentru ce atâta luptă, atâta rivalitate ?
Fiecare este dator să lase în urma sa ceva durabil, pe cât se poate…, dacă nu eşti atent, trece viaţa pe lângă tine. Ce-i drept, unii nici nu apucă să-şi facă bilanţul vieţii pe pământ, iar alţii, dacă au acest răgaz, au oare cu ce să se prezinte la acest bilanţ ?
Mi se pierd gândurile pe o mulţime de poteci…, uneori aş dori să dorm o săptămână, fără vise (nici frumoase măcar!) pentru a mă odihni, pentru a-mi elibera mintea de atâta zbucium. Simt că nu am răgazul să reflectez profund şi în tihnă, să mă raportez la lume, la societate, în această teribilă agitaţie, luptă pentru supravieţuire(decentă). Mă întreb dacă merită să lupţi, să faci ceva pentru a nu fi uitat(prea devreme) de cei care rămân în urma ta, sau poate e mai bine să nu mai ştii de nimeni şi de nimic şi să fii uitat de toţi…
Părerea mea despre lume şi viaţă alunecă ca o coajă de nucă în volbura unui râu. Oricum, sunt hotărât să afirm (pentru cei ce mă cunosc bine) că am fost un om care a iubit viaţa; cei ce se aflau în preajma mea simţeau această energie a mea, această poftă nebună de viaţă, acest dar de a şti a trăi clipa. Consider că am fost un om ferm, sigur, şi niciodată nu am admis ideea că nu pot realiza ceea ce doresc(dacă avem în vedere că nu putem cere prea mult de la viaţă).
Am descoperit o lege :LEGEA ECHILIBRULUI UNIVERSAL ŞI MULTIPLU, ce simt că este teribil de puternică, adevărată şi atotcuprinzătoare. Ea se manifestă la nivel de individ , de grup, de societate. Acest echilibru se realizează în timp şi în multiple planuri, uneori “dincolo”. Văd acest echilibru pe planuri multiple, punând neapărat faţă-n faţă(dar nu numai) realizarea materială şi realizarea spirituală, sufletească. Cei fericiţi pe plan material nu au, de exemplu, mulţumire sufletească, nu simt în sufletul lor împlinirea totală, de exemplu nu au copii, nu au o căsnicie fericită sau sunt bolnavi.(Putere fără glorie). Cei fericiţi sunt cei ce se mulţumesc cu puţin, de cele mai multe ori aceştia stând prost cu partea materială dar, acest lucru, prea puţin afectându-i. Cei ce s-au bucurat cândva de glorie, acum au devenit anonimi. Sunt multe unghiuri, criterii de a privi cum se manifestă echilibrul. Eu îl văd într-un mod integrator, sunt convins şi pătruns de el.
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Suntem, se întâmplă unora să-şi dea seama, nişte voiajori care-şi iau de la o “staţie” la alta a vieţii numai lucrurile ce le sunt absolut dragi, … uneori, dacă soarta este de partea lor, şi fiinţele…
Când soarta te duce –incredibil- pe un asemenea drum eşti fascinat de faptul că divinitatea supremă îţi dă atâta tărie, atâta forţă, să treci prin teribilităţile date de încercările vieţii, de destin…
Nu mi-aş fi închipuit că-mi este dat să trec prin grele, teribil de grele încercări, cred că absolut imposibil de explicat fiinţelor de lângă tine, de momente de cumpănă. Totdeauna însă, am simţit că am pe CINEVA lângă mine care îmi dădea puterea şi voinţa de a rezista(nu ştiu dacă şi binecuvântarea, iertarea). Cred că toate acestea m-au schimbat, m-au dus cu mintea pe poteci nebănuite altădată.
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
De multe ori clipele care ar trebui să-mi provoace extazul –şi parcă uneori mi-l provoacă- sunt, oarecum estompate de nu ştiu ce simţăminte. Mă întreb, surprins, blocat, dacă e timpul, dacă trebuie, să renunţ la tot ceea ce înseamnă bucurii, plăceri, ţeluri pământeşti; Oare este chiar atât de greu să renunţ la toate acestea ? Marea şi puternica întrebare pe care mi-o pun este: de ce, de cine îmi sunt induse aceste frământări şi dacă trebuie să dau ghes acestor gânduri.
Ca fiinţe pământene suntem în mod fatal marcaţi de păcatul strămoşesc; Şi ce mult ne luptăm pentru abolirea acestuia! Vom reuşi oare până la urmă…?
Cred că oamenii au fost împărţiţi, de la început în două grupe: una a celor supuşi plăcerilor pământeşti(şi de la care aceştia nu pot abdica) şi una aceea a aleşilor lui Dumnezeu cărora le este dată puterea de renunţare sau pentru care nici nu există tentaţia. Aceştia din urmă vor fi aleşii lui Dumnezeu.
Cât de mare şi de puternic este Dumnezeu…, când EL îţi dă semnul, trăirile, simţămintele că eşti al LUI , trebuie să te opreşti şi să te întrebi:cum de cutez să mai ezit la chemarea LUI ? Sigur, este posibil să ne înşelăm, să credem cu naivitate că suntem aleşii LUI, dar dacă nu ne înşelăm nu cumva pierdem poate unica punte ce ni se întinde ?
Cred că este greu de găsit un punct de echilibru, punct în care să credem că le-am împăcat pe toate. Viteza proprie de scurgere a timpului, partea din viaţă rămasă, ne dau mereu puternica incertitudine asupra oportunităţii momentului de dedicare totală lui Dumnezeu(dacă un asemenea moment ne este hărăzit).
Aş dori mult -sau poate că ar trebui să-mi fie indiferent- să fiu considerat încă în deplinătatea facultăţilor mentale. Cu orice “risc” afirm că sunt stăpânit de anumite simţăminte stranii. Reiau totuşi ideea că , deşi tot mai puternic estompată, reapare în mine, din când în când, setea de viaţă pământeană. Doamne, de ce ne-ai făcut atât de vulnerabili la tentaţiile lumeşti, atât de iubitori ai pământescului ? Cred că un singur răspuns fi, că , acum, aproape de “sfârşit” , ne dai la toţi tentaţii atât de mari, încât am ajuns să punem la îndoială calea ce duce spre mântuire, să ne fie deosebit de greu de găsit poteca ce duce spre adevăratul drum.
Mă gândesc de multe ori că voi fi condamnat pentru toate acestea, că voi fi considerat un proscris care şi-a găsit calea cea mai potrivită. Dar cât de mult doresc să fie bine înţeles totul…, cred că Dumnezeu va face cum ştie EL că este mai bine.
Mai se zbate în mine, ce-i drept mai puţin, chemarea spre bucuriile de moment, bucurii pe care le consider superficiale, fără substanţă, neesenţiale. Nu pot să scap de un gând, cum să fac pentru a-mi dedica, cât mai mult posibil, gândurile şi activitatea lui Dumnezeu.

Tatian Munteanu
Scris in 1992 !

La capătul unui curcubeu am descoperit o superbă floare ce răspândea în jurul său un parfum divin. Pe fundalul unei melodii abia perceptibile, corola ei s-a deschis şi, de acolo, a coborât pe o scăriţă de polen un spiriduş îmbrăcat în imaculate petale. Cu o voce dulce, el m-a întrebat: „Ai făcut azi o faptă bună ?”şi, văzând nedumerire pe chipul meu, m-a pupat grijuliu pe obraz şi a adăugat: „Trăieşti... şi eşti mereu grăbit (spre ce ?), uitând să mai priveşti în jurul tău, să vezi dacă cineva are nevoie de ajutor, de prezenţa ta, de sfatul tău, de încurajarea ta ! Ştii că această viaţă are sens numai dacă o trăiţi aproape unii de alţii, dacă vă ajutaţi la nevoie, dacă împărţiţi totul, bucurii şi necazuri ?” Nu am ştiut cum să reacţionez pe moment, iar când am încercat să formulez un răspuns, am observat că spiriduşul se depărtase deja, privind înapoi şi zâmbindu-mi cald. Abia când zumzetul albinelor de la geamul dormitorului meu m-a trezit, am realizat că totul fusese un vis. Ceea ce m-a uimit însă a fost faptul că, în aceeaşi zi, trecând pe lângă un călugăr necunoscut, acesta mi-a şoptit: „Să nu uiţi fiule ce te-am povăţuit în această noapte !” şi apoi a dispărut în mulţime.
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
M-a impresionat o inscripţie medievală care spunea că „Lumina este umbra lui Dumnezeu”
Cineva, care fusese în moarte clinică, a afirmat că „nu trebuie să ne temem de moarte, că grele sunt clipele din preajma morţii, dar moartea în sine, înseamnă o eliberare totală, înseamnă despărţirea de lumea materială, paradoxal spus, fericirea absolută ”. Toţi cei care pretind că au văzut cum este DINCOLO, spun că eşti învăluit de o căldură diafană, degajată de lumina alb-gălbuie şi simţi că atingi starea de extaz. În acele clipe nu mai doreşti să te întorci, dar nu te înduri de cei dragi care strigă cu disperare să nu-i părăseşti. În orice caz, după o asemenea experienţă, nu se mai tem de moarte.
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
M-am trezit în toiul nopţii după un somn profund şi am simţit că eram prea odihnit. Avusesem un vis deosebit de plăcut: se făcea că, după o ploaie scurtă, apăruse soarele şi, odată cu el, curcubeul, care, se aşezase cu un capăt, la picioarele mele. Am încercat să-l ating şi, în acea clipă, am simţit cum mă înalţ în văzduh chemat de muzica divină şi eternă a sferelor cereşti. Pătruns de emoţie şi bucurie, am simţit cum o căldură plăcută îmi invadează tot corpul. Căutând spre Dumnezeu, în noaptea de un albastru închis, am fost însoţit de trilul metalic şi solitar al unui greier ce izvora de pretutindeni şi de nicăieri. Liniştea deplină a nopţii îmi inducea o stare de bine şi-mi călăuzea gândurile spre ceva frumos şi divin dar, … nedefinit, aceasta probabil şi din cauză că sublimul nu se dezvăluie oricui. Simţim cum ne ridicăm deasupra condiţiei existenţei umane şi ne curăţim, ne purificăm, atunci când, în liniştea deplină a nopţii, ne gândim la Dumnezeu. Nu ştiu dacă ne este permis să-l invocăm mereu pe Dumnezeu, dar simt că numai aşa avem parte de alinarea şi mângâierea sufletului şi de aici căpătăm mereu noi şi noi puteri. Pentru că nimic nu este întâmplător în această lume, trebuie să acceptăm fără ezitare, dar cu speranţa în suflet, destinul, drumul pe care suntem conduşi, pentru că, aşa cum spunea N. Iorga, „Viaţa este un drum. De ce să ne temem când am ajuns?”

Tatian Munteanu
26 august 2004